România va avea din nou șansa de a da Europei o Capitală Europeană a Culturii în 2034, iar calendarul anunțat de Comisia Europeană deschide, practic, drumul către o competiție în care orașele românești vor avea câțiva ani la dispoziție pentru a-și construi și susține candidatura. Primele candidaturi ar urma să fie depuse în 2028, orașele finaliste să fie cunoscute în 2029, iar cel desemnat să aibă apoi cinci ani pentru pregătirea programului cultural din 2034.
Cu alte cuvinte, pentru orașele care vor să intre în această cursă, pregătirea nu începe în 2028, ci chiar din momentul în care apare întrebarea dacă au o viziune suficient de puternică pentru a transforma cultura într-un proiect de oraș.
Și atunci apare, firesc, întrebarea pe care Iașul nu ar trebui să se teamă să o pună: Poate fi Iașul Capitală Europeană a Culturii în 2034?
Iașul are argumente pe care puține orașe din România le pot pune împreună într-o singură poveste, de la statutul său de unul dintre marile centre universitare și culturale ale țării până la patrimoniul său istoric, literatura care i-a construit identitatea, teatrul, muzica, muzeele, bibliotecile, universitățile și generațiile de oameni care au făcut din acest oraș un loc în care cultura nu este doar un domeniu, ci o parte din felul în care orașul se definește.
Dar o Capitală Europeană a Culturii nu se câștigă printr-o simplă enumerare a lucrurilor pe care un oraș le are deja, oricât de valoroase ar fi acestea, pentru că adevărata miză este să demonstrezi ce poate deveni orașul prin cultură și, mai ales, ce poate rămâne după ce anul titlului se încheie.
Experiența Sibiului din 2007 și cea a Timișoarei din 2023 au arătat că un asemenea proiect poate lăsa în urmă mult mai mult decât un calendar spectaculos de evenimente, de la infrastructură culturală și proiecte noi până la parteneriate europene, rețele internaționale și, poate cel mai important, capacitatea unui oraș de a-și aduna oamenii și instituțiile în jurul unei viziuni comune.
Noul cadru european pentru 2034 accentuează tocmai această perspectivă pe termen lung, ceea ce schimbă și felul în care ar trebui privită o eventuală candidatură a Iașului: nu ca pe o competiție pentru un an de evenimente, ci ca pe o oportunitate de a regândi orașul prin cultură, de a pune în valoare ceea ce există deja și de a construi ceea ce încă lipsește.
Iar aici este, poate, adevărata provocare pentru Iași.
Nu dacă poate organiza un an cultural extraordinar, pentru că Iașul a demonstrat de multe ori că are oameni, instituții și idei capabile să construiască evenimente importante, ci dacă poate imagina un proiect suficient de puternic încât să schimbe felul în care orașul este trăit de locuitorii săi și perceput de cei care îl descoperă din afara lui.
Un proiect în care cultura să însemne nu doar spectacole și festivaluri, ci și educație, patrimoniu, spații publice, creativitate, participare și oportunități pentru tineri; un proiect în care universitățile, artiștii, instituțiile publice, mediul privat, organizațiile culturale și societatea civilă să nu lucreze fiecare în propria zonă, ci să construiască împreună o poveste care să poată fi spusă în Europa.
Mai ales, un astfel de proiect ar trebui să îi aibă în centrul său pe ieșeni, pentru că o Capitală Europeană a Culturii nu poate fi construită doar pentru vizitatori și nici doar pentru imaginea internațională a unui oraș. Valoarea ei adevărată se măsoară în felul în care oamenii locului ajung să se raporteze la propriul oraș, în spațiile pe care încep să le redescopere, în comunitățile care se apropie și în sentimentul că ceea ce se întâmplă în oraș le aparține.
În fond, o candidatură la titlul de Capitală Europeană a Culturii nu este doar despre cum vrea un oraș să fie văzut de Europa, ci despre cum vrea acel oraș să se vadă pe sine peste zece ani.
Pentru Iași, întrebarea ar putea fi, așadar, mai mare decât „Putem câștiga titlul în 2034?”. Întrebarea care merită cu adevărat pusă este dacă putem folosi drumul către 2034 pentru a construi un oraș mai deschis, mai conectat, mai creativ și mai conștient de propria identitate, astfel încât, indiferent de rezultatul competiției, munca începută pentru această candidatură să nu se piardă odată cu anunțarea câștigătorului.
Pentru că un asemenea demers ar putea avea valoare chiar înainte ca Iașul să știe dacă va fi sau nu Capitală Europeană a Culturii.
Ar putea însemna proiecte care altfel nu s-ar fi născut, parteneriate care altfel nu s-ar fi întâlnit, spații care ar putea fi recuperate, artiști care ar putea fi conectați la noi rețele europene, tineri care ar putea găsi motive să rămână și, poate mai presus de toate, o comunitate care începe să creadă că viitorul orașului nu este ceva ce se întâmplă pur și simplu, ci ceva ce poate fi construit.
2034 poate părea departe, însă pentru un oraș care își propune să construiască o transformare reală, zece ani înseamnă mai puțin decât par la prima vedere, iar ceea ce va conta atunci va fi nu doar programul pe care îl va prezenta Iașul Europei, ci tot ceea ce va fi reușit să construiască până în acel moment.
De aceea, întrebarea „Iașul, Capitală Europeană a Culturii în 2034?” nu trebuie privită, cel puțin deocamdată, ca o declarație de candidatură, ci ca o invitație la o conversație pe care orașul ar putea să o înceapă chiar acum: despre ce vrem să devină Iașul, despre locul pe care cultura îl poate avea în viitorul său și despre ce suntem dispuși să construim împreună pentru ca, peste opt ani, să nu privim în urmă și să ne întrebăm de ce nu am început mai devreme.
Pentru că uneori, marile proiecte ale unui oraș nu încep atunci când cineva anunță o candidatură, ci atunci când oamenii încep să își pună, împreună, întrebarea dacă un alt viitor este posibil.
