Miclăușeni. O poveste de 600 de ani.

Totul începe cu un nume. În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit vornicului Miclăuș o moșie întinsă lângă Lunca Siretului. După moartea lui, moșia i-a preluat numele, Miclăușeni. Un om, un loc, o denumire care a supraviețuit tuturor stăpânilor care au urmat.

 

Pe la începutul anilor 1600, vistienicul Simion Stroici a ridicat un prim conac pe aceste locuri. Ruinele lui mai puteau fi văzute și după trei sute de ani.

Familia care a schimbat totul

Domeniul intră în patrimoniul familiei Sturdza în 1697. Pe moșie trăiau țărani clăcași și țigani robi, care și astăzi poartă în urmași nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Bivolaru, Surugiu. Oameni fără pământ propriu, ale căror vieți se citeau în funcțiile pe care le îndeplineau pentru altcineva.

În 1752, vornicul Ioan Sturdza a reclădit conacul boieresc în formă de cruce, cu demisol și parter, 20 de camere și grajduri cu cai de rasă pentru manejul din cuprinsul domeniului.

Fiecare generație a adăugat ceva. Fiul său Dimitrie a construit între 1821 și 1823 o biserică de curte. Nepotul Alecu a amenajat un parc de 42 de hectare în stil englezesc, cu alei cu flori și arbori ornamentali, și a strâns o colecție impresionantă de cărți și manuscrise rare. Chiar Mihail Kogălniceanu menționa biblioteca de la Miclăușeni în prefețele sale.

Alecu moare în 1848 de holeră. Deși era văr cu domnitorul Mihail Sturdza, îmbrățișase ideile revoluționarilor pașoptiști. A murit sub suspiciunea că ar fi fost otrăvit de Principe.

George și Maria, visul unui castel

Din 1863, moșia îi revine fiului Catincăi, George Sturdza. Se căsătorește în 1869 cu Maria Ghica, iar după o lungă călătorie prin Europa de Vest, cei doi se întorc hotărâți: vor ridica un castel după modelele văzute în Franța și Belgia.

George a vândut proprietăți, a luat credite, a pus gaj moșia, toate pentru visul de a ridica un castel pentru soția sa. Construcția a durat aproape un sfert de veac: între 1880 și 1904.

La interior, plafoanele și pereții au fost pictați în tempera cu motive geometrice și florale. O mare parte din mobilă, uși și ferestre era sculptată în lemn de trandafir. Pentru scara centrală s-a adus marmură din Dalmația, iar sobele, peste 20, erau construite din teracotă sculptată și pictată, fiecare diferită în funcție de destinația camerei.

Picturile interioare au fost realizate chiar de Maria Ghica, mare iubitoare de artă. I-au trebuit aproximativ 10 ani să picteze toate camerele castelului. Parchetul oglindea tavanul. Soba din camera doamnei era albă și suplu; cea din biroul domnului, masivă și închisă la culoare.

Castelul adăpostea o colecție de 60.000 de volume, multe ediții princeps sau rarissime, plus costume medievale, arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara, argintărie și piese arheologice.

Vasile Alecsandri era vecin și prieten al familiei. George Enescu, Kogălniceanu, Ion Ghica au trecut pe la Miclăușeni. Locul era viu.

Ecaterina, ultima Sturdza

Singurul copil al lui George și al Mariei a fost o fiică, Ecaterina. S-a căsătorit în 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soțul ei a murit în 1918, lăsând-o văduvă de tânără. L-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta a emigrat în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ecaterina a rămas singură cu castelul. A ales să devină maică. Și-a donat întregul domeniu pentru a deveni mănăstire.

Ce a urmat

Comunismul nu a respectat dorința ei. Clădirea a devenit depozit militar și apoi cămin pentru copii cu dizabilități. Biblioteca de 60.000 de volume a dispărut. Colecțiile — risipite sau distruse.

Abia în 2001 domeniul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Pe 13 octombrie 2001, orfelinatul a fost mutat în altă localitate.

Castelul a rămas în picioare. Rănit, dar în picioare.

Acum, în 2026, se restaurează. Nu doar zidurile, ci memoria unui loc care a ținut în el 600 de ani de Moldova: boieri și robi, cărți rare și răscoale, pictură și holeră, dragoste și pierdere.

Un castel ridicat de un om pentru femeia lui. Și salvat, poate, tocmai de fiica lor,  care a ales să nu îl lase să moară.