Există un moment în fiecare an în care Iașul devine altceva.
Nu e o zi anume, nu e marcat în calendar. Dar dacă ai trăit măcar o dată un iunie la Iași, știi exact despre ce vorbim. E dimineața când deschizi fereastra și aerul lovește altfel. E seara când mergi pe Ștefan cel Mare și simți că strada ta preferată îți spune ceva. E acel miros care nu se explică, nu se fotografiază, dar se ține de tine ani întregi.
Iașul în iunie miroase a tei. Și asta nu e o observație oarecare, e identitate.
Există lucruri pe care nu le înveți din cărți și nici nu le găsești în ghidurile turistice. Le primești de la cei care au trăit înaintea ta.
Un bunic care îți spune că, atunci când începea să miroasă a tei, știa că s-a terminat școala și începeau vacanțele. O mamă care îți povestește despre plimbările din Copou. Un om întors după mulți ani acasă și care, coborând din tren, are impresia că recunoaște orașul înainte să-i vadă străzile.
După miros.
De ce tocmai Iașul?
Tei există în toată lumea. Berlinul are Unter den Linden, plantat din 1647. Barcelona are Rambla de Catalunya plină de flori vara. New York are tei chiar și în Central Park. Dar în niciunul dintre aceste orașe teii nu înseamnă ceea ce înseamnă la Iași.
Puține orașe din lume au avut norocul să fie legate atât de puternic de un copac. Iar la Iași, legătura aceasta nu s-a născut dintr-o strategie de marketing și nici dintr-o întâmplare. S-a construit încet, odată cu oamenii, cu aleile, cu poveștile și cu anotimpurile.
Aici, teiul e al lui Eminescu, poetul care l-a preluat din folclorul german ca simbol al îndrăgostiților și l-a împletit în versurile sale pentru totdeauna. Dar dincolo de poezie, teiul de la Iași e ceva mai adânc: e patrimoniu intangibil. Nu e în niciun inventar oficial, nu are plăcuță pe zid. Dar trăiește în memoria fiecărui ieșean, în fiecare student care a trecut prin oraș, în fiecare turist care a nimerit întâmplător pe o stradă înflorită în iunie.
Se spune adesea că Iașul este orașul teilor. Dar poate că adevărul este altul.
Poate că teii sunt cei care au ales Iașul.
Au fost martori tăcuți la generații întregi. Au văzut studenți emoționați, copii alergând prin parc, iubiri care au început și despărțiri care au lăsat urme. Au ascultat poezii, au umbrit bănci pe care timpul părea că se oprește și au rămas acolo chiar și atunci când orașul se schimba.
Iar oamenii au crescut cu sentimentul că toate acestea vor fi mereu la fel.
Mirosul e o mașină a timpului
Știința are un nume pentru ce simți când mireasma teilor te duce brusc înapoi cu zece, douăzeci, treizeci de ani: Sindromul lui Proust. Există legături neuronale directe între simțul olfactiv și zona creierului care păstrează emoțiile și amintirile. De aceea un miros nu doar îți amintește ceva — te duce acolo, fizic, emoțional.
Mirosul teilor de pe Ștefan cel Mare e madlena Iașului. E brioșa lui Proust, dar a noastră, a tuturor celor care iubesc acest oraș.
Cercetătoarea Kate McLean realizează hărți olfactive ale marilor orașe ale lumii — Paris, Singapore, New York. Dacă ar face una pentru Iași, știm cu toții ce ar domina harta în luna iunie.
Numai că nimic nu este veșnic dacă nu este îngrijit.
Poate că aceasta este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau teii Iașului.
Că frumusețea nu este un drept dobândit pentru totdeauna. Că lucrurile care ne definesc trebuie apărate. Că patrimoniul unui oraș nu înseamnă doar clădiri și monumente, ci și ceea ce nu apare în inventare: mirosul unei seri de iunie, umbra unei alei, liniștea unei plimbări fără grabă.
Când patrimoniul a fost tăiat cu fierăstrăul
În 2013, 80 de tei au fost tăiați de pe bulevardul Ștefan cel Mare, fără consultarea comunității. Părea o decizie administrativă. Era, de fapt, o intervenție brutală asupra memoriei colective a unui oraș întreg.
Mii de oameni au semnat petiții. Sute au ieșit în stradă. Nu pentru copaci în mod abstract — ci pentru că simțeau, instinctiv, că se distruge ceva ce nu se poate înlocui cu beton sau dale noi. Presiunea societății civile a dus la replantare. Teii sunt acolo din nou, cresc, înfloresc.
Lecția e simplă și importantă: un oraș nu e doar ce se vede. E și ce se simte.
Ce înseamnă asta pentru tine, ca vizitator
Poate că un turist venit pentru prima dată la Iași va fotografia Palatul Culturii, va vizita bojdeuca lui Creangă sau va urca în Copou. Și bine va face, Iașul are palate, universități, biserici și restaurante extraordinare.
Dar dacă va avea norocul să ajungă în perioada în care teii sunt în floare, va pleca purtând cu el ceva ce nu poate fi pus într-o valiză.O stare.
Și, peste ani, poate că nu își va aminti exact data călătoriei, nici hotelul în care a stat, nici toate locurile pe care le-a văzut.
Dar va ține minte că, undeva, există un oraș care mirosea a vară. Și că, pentru câteva zile, i-a dat senzația aceea rară că lumea nu se grăbește nicăieri.
Iar asta, într-o vreme în care alergăm mereu după ceva, este poate cel mai frumos dar pe care un oraș îl poate oferi.
Iașul nu este orașul teilor pentru că are mulți tei.
Iașul este orașul teilor pentru că oamenii lui au învățat, generație după generație, să-și lege amintirile de parfumul lor.
Și poate că, până la urmă, asta înseamnă un loc pe care îl numești acasă. Nu ceea ce vezi prima dată.
Ci ceea ce îți lipsește cel mai mult atunci când ești departe.
Vino în iunie. Restul îl face teiul.
Inspirat de articolul „Iași, orașul teilor”, publicat în Ziarul de Iași, semnat de George Pleșu.
