Ce poți să faci în Iași Evenimente Când apusul întâlnește sunetul toacei Echipa Editoriala2 iulie 202604 vizualizări La Mănăstirea Bucium, în fiecare seară de vară, se întâmplă ceva ce nu poate fi grăbit. Soarele coboară peste dealuri, lumina se subțiază, iar peste liniștea care se lasă începe să bată toaca. Nu e spectacol. E o chemare veche de secole, readusă azi în fața unui public care a uitat, poate, cum sună timpul înainte de ceasuri și clopote. O tradiție mai veche decât clopotele Înainte ca bisericile să aibă turle cu clopote, toaca era vocea care aduna oamenii la rugăciune. Cu ea se măsura ritmul zilelor în mănăstiri, iar sunetul ei urca și pe culmile Ceahlăului, acolo unde pustnicii o foloseau pentru a marca sfârșitul zilei și trecerea spre Vecernie — spre liniștea rugăciunii de seară. E o unealtă simplă: o bucată de lemn și un ciocan. Dar mânuită bine, toaca vorbește. Are ritmuri diferite pentru clipe diferite, un alfabet bătut care s-a transmis din mână în mână, de la un monah la altul, fără să fie scris nicăieri. Concursul care a transformat un ritual într-o întâlnire La Bucium, această moștenire a devenit concursul „Bate toaca la apus” — un eveniment care nu cere spectatorilor decât un lucru: să asculte. Toaca nu se ascultă ca muzica. Nu are un refren de reținut, nu are ritm de dans. Are, în schimb, o greutate anume, ca și cum fiecare bătaie ar apăsa puțin din timpul care trece. Concurenții, tineri care abia deprind meșteșugul, nu concurează doar pentru premii. Ei păstrează, prin fiecare bătaie, un fir care altfel s-ar putea rupe. Pentru ei, toaca nu e folclor. E limbaj liturgic viu. Ce rămâne, de fapt, din seara asta Ecoul tradiției a ajuns și la Iași, unde tot mai mulți oameni află despre acest eveniment și aleg să urce la mănăstire tocmai în ceasul apusului. Nu neapărat din curiozitate turistică, ci pentru ceva mai greu de numit: nevoia de a se opri câteva minute din alergarea zilei. Pentru că, la Bucium, toaca nu anunță doar sfârșitul unei zile obișnuite. Ea deschide o fereastră scurtă de tăcere, în care trecutul și prezentul se ating fără zgomot. Cine ajunge acolo la ora potrivită descoperă că nu venise să vadă un spectacol, ci să simtă ceva ce cuvintele nu reușesc să explice.