Pe 16 septembrie 1835, într-o Țară Românească în care oamenii încă își făceau socotelile în monede străine, leul devenea unitate oficială de cont. Aproape două secole mai târziu, îi spunem în continuare simplu „leu”, fără să ne mai gândim câtă istorie se află, de fapt, în spatele acestui cuvânt.
Dacă astăzi spunem „un leu” sau „zece lei” fără să ne mai întrebăm de unde vine numele monedei pe care o avem în portofel, povestea este mult mai veche decât România modernă și începe cu un taler olandez pe care era reprezentat un leu ridicat pe labele din spate.
Data de 16 septembrie 1835 este una dintre bornele importante ale acestei istorii. Atunci, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, a instituit leul ca unitate monetară, mai exact ca unitate teoretică de cont, echivalentă cu 60 de parale. Asta înseamnă că, în acel moment, leul nu trebuie imaginat ca moneda pe care oamenii o scoteau din buzunar așa cum facem astăzi, pentru că tranzacțiile, taxele și impozitele continuau să fie achitate cu monede străine.
De unde vine, de fapt, numele de „leu”
Povestea începe cu mult înainte de 1835, în perioada în care în Principatele Române circulau numeroase monede străine, iar una dintre cele mai cunoscute era talerul olandez, numit löwenthaler.
Pe această monedă era reprezentat un leu, iar denumirea și imaginea de pe taler au intrat în limbajul obișnuit al oamenilor din această parte a Europei. Chiar și după ce talerul olandez a ieșit din circulație, numele de „leu” a rămas folosit ca unitate de calcul pentru prețuri și tranzacții. Cu alte cuvinte, moneda pe care o avem astăzi își păstrează numele de la o monedă străină care circulase cu generații înainte ca România să aibă un sistem monetar național modern.
Este una dintre acele povești în care un nume supraviețuiește unei monede, iar apoi ajunge să desemneze o monedă complet diferită.
1835: leul există pe hârtie, dar banii sunt încă străini
Când Alexandru Ghica instituie leul ca unitate de cont, Țara Românească nu are încă un sistem monetar național în sensul în care îl înțelegem astăzi.
În Principate circulau monede emise de alte state, iar autoritățile trebuiau să stabilească raporturi între diferitele piese monetare folosite în comerț și în viața de zi cu zi. Regulamentele Organice din 1831 și 1832 au încercat să restrângă varietatea monedelor acceptate, într-un spațiu în care circulau, printre altele, monede otomane și austriece. Una dintre acestea era zwanziger, cunoscută în spațiul românesc drept „șfanț”, de unde a rămas până astăzi expresia „n-am niciun șfanț”.
La fel de familiară ne este și expresia „nu face două parale”, care păstrează în limbajul de astăzi numele unei vechi monede otomane, para.
Privite din prezent, aceste expresii par simple formule populare, însă ele sunt, de fapt, mici urme ale unei lumi în care oamenii își făceau socotelile într-un amestec de monede și sisteme de calcul, cu leul devenit treptat reper pentru prețuri.
Și Moldova are un loc în poveste
Istoria leului nu poate fi privită doar prin ceea ce se întâmpla la București, pentru că și Moldova se afla în aceeași lume monetară complicată a Principatelor.
În 1835, în timp ce în Țara Românească leul era instituit ca unitate teoretică de cont, în Moldova exista și ea preocuparea pentru o monedă proprie. Unele surse istorice consemnează intenția domnitorului Mihail Sturdza de a bate monedă, însă proiectul nu s-a concretizat în acel moment, în contextul statutului de suzeranitate față de Imperiul Otoman.
Mai târziu, după Unirea Principatelor, problema unei monede naționale avea să revină în centrul proiectului de modernizare a noului stat.
Iar aici apare și un nume legat direct de Iași: Victor Place, consulul Franței la Iași, a fost implicat în demersurile lui Alexandru Ioan Cuza privind baterea unor monede românești în Franța. Proiectul prevedea o monedă numită „român”, împărțită în 100 de „sutimi”, însă nici această soluție nu a devenit moneda națională a României.
Pentru istoria Iașului, episodul este interesant tocmai pentru că arată că orașul nu era doar un centru politic și cultural al Moldovei, ci participa și la discuțiile despre construcția instituțională și economică a României moderne.
1867: momentul în care leul devine moneda națională
Dacă 1835 este anul în care leul intră oficial în istoria monetară a Țării Românești, 1867 este anul în care leul devine moneda națională a României moderne.
După Unirea Principatelor și reformele din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, apoi în timpul domniei lui Carol I, se ajunge la construirea unui sistem monetar național propriu-zis. La 22 aprilie 1867, respectiv 4 mai în calendarul gregorian, este adoptată legea pentru instituirea noului sistem monetar și fabricarea monedelor naționale, iar leul este stabilit ca unitate monetară, împărțit în 100 de bani. BNR consemnează 1867 drept momentul adoptării noului sistem monetar național.
Din acel moment, povestea leului intră într-o altă etapă: nu mai este doar o unitate de calcul moștenită dintr-o istorie monetară complicată, ci devine baza unui sistem monetar național.
Primele monede românești ale noului sistem au fost realizate în afara țării, înainte ca România să își inaugureze propria monetărie. Monetăria Statului de la București a fost înființată în 1870, moment care marchează un nou pas în procesul de consolidare a monedei naționale.
Un leu din 1867 nu însemna ceea ce înseamnă un leu astăzi
Istoria banilor ne face uneori să cădem în capcana comparațiilor directe, încercând să transformăm prețurile de acum aproape 160 de ani în echivalente moderne.
Mai interesant este să vedem ce putea cumpăra un leu atunci, fără să pretindem că putem face o conversie simplă în banii de astăzi. Surse istorice despre prețurile din 1867 indică, de exemplu, că un litru de vin costa aproximativ 0,40 lei, un kilogram de carne aproximativ 0,34 lei, iar un kilogram de cartofi aproximativ 0,05 lei. Aceste valori trebuie privite în contextul veniturilor, al structurii economiei și al nivelului de trai din epocă, nu ca o simplă comparație cu prețurile din prezent.
Tocmai aici se vede cât de diferită era lumea în care leul și-a început existența oficială.
De la „șfanț” și „parale” la leul din portofel
Poate că cea mai frumoasă parte a acestei istorii este faptul că moneda nu a rămas doar în documente, în legi sau în colecții numismatice, ci a intrat în limba română.
Spunem și astăzi că cineva „nu are niciun șfanț”, că un lucru „nu face două parale” sau că ceva costă „un leu”, fără să mai facem legătura între aceste expresii și lumea monetară a secolelor trecute.
Cuvintele au supraviețuit monedelor care le-au dat naștere, iar unele dintre ele au devenit atât de firești încât nu le mai percepem ca pe niște fragmente de istorie.
2005: încă o schimbare în povestea leului
Ultima mare transformare a leului pe care o simțim direct în viața de zi cu zi a avut loc la 1 iulie 2005, când România a trecut la noul leu, prin denominarea monedei.
Raportul a fost de 1 leu nou la 10.000 de lei vechi, iar această schimbare a însemnat, practic, eliminarea a patru zerouri din exprimarea valorilor monetare. BNR consemnează denominarea în istoria leului și confirmă raportul de 10.000 de lei vechi pentru un leu nou.
Pentru cei care au prins perioada de dinainte de 2005, „un milion” însemna atunci 100 de lei noi, iar schimbarea a modificat nu doar bancnotele și monedele, ci și felul în care o generație întreagă a învățat să vorbească despre bani.
Un cuvânt de aproape două secole
Poate că acesta este motivul pentru care povestea leului merită spusă și astăzi.
Pe 16 septembrie 1835, leul era introdus ca unitate teoretică de cont în Țara Românească, într-o epocă în care monedele străine încă dominau viața economică. În 1867 devenea baza sistemului monetar național modern, iar în 2005 primea forma pe care o cunoaștem astăzi.
Între aceste momente sunt aproape două secole de istorie românească, cu domnitori, unirea Principatelor, încercări de modernizare, proiecte monetare, monede străine, primele emisiuni românești și, mai târziu, denominarea care a schimbat din nou felul în care românii își numărau banii.
Iar faptul că îi spunem și astăzi „leu” ne amintește că uneori istoria nu rămâne într-un muzeu sau într-un manual, ci continuă să stea, zi de zi, în cuvintele pe care le folosim fără să ne mai întrebăm de unde vin.
Pe 16 septembrie, merită să ne amintim că leul pe care îl avem astăzi în buzunar are o poveste care începe cu mult înainte ca România modernă să existe.
Surse:
- Banca Națională a României – Istoria leului și cronologia istorică a BNR. (BNR)
- Agenția Rador – 16 septembrie, Ziua leului românesc. (Rador)
- Radio România – materiale istorice despre evoluția leului. (Europa FM)
